în Observator cultural nr. 1323

Renumele și popularitatea de care Lavinia Braniște se bucură dincolo de limitele lumii literare se datorează mai mult romanelor sale decît volumelor de proză scurtă. Cu toate acestea, Lavinia Braniște este la fel de pricepută ca autoare de proză scurtă pe cît este ca romancieră. Escapada, cel de-al doilea volum al său de povestiri după Cinci minute pe zi, rămîne pînă astăzi nu doar una dintre cărțile sale cele mai reușite, ci și un vîrf al genului scurt al anilor 2010. Citind aceste volume și alte proze publicate prin reviste literare în ultimii ani, e fascinant de urmărit cum povestirile Laviniei Braniște condensează principalele subiecte şi interese ale literaturii sale și, în același timp, conțin mereu și ceva diferit față de romane, nu doar din punct de vedere tematic, ci și formal – în special diverse tipuri de perspective naratoriale –, direcții care vor fi sau nu explorate în romanele ulterioare.

Chiar în introducerea cronicii dedicate romanului Camping de anul trecut scriam că înainte de publicarea acestei cărți prevedeam un nou volum de proză scurtă semnat de Lavinia Braniște, o mișcare artistică foarte potrivită pentru că i-ar permite autoarei să încerce lucruri noi şi să iasă mai mult din zona de confort în care mi se părea că intrase cu romanul Mă găsești cînd vrei. Din toate aceste motive, așteptam cu multă curiozitate o nouă colecție de povestiri a Laviniei Branişte, care a și venit la finalul verii, purtînd titlul Delfinariu (Polirom, 2026).

Foarte inspirată e alegerea de a deschide Delfinariu cu povestirea omonimă, pentru că este și cel mai reprezentativ text pentru scrisul Laviniei Branişte din acest volum. Deși am zis că sînt curios să citesc noile povestiri ale autoarei pentru posibila diversitate formală și tematică pe care ar oferi-o, Delfinariu e un bun punct de plecare deoarece le prezintă sau le reamintește cititorilor care sînt punctele forte ale literaturii Laviniei Branişte: o voce lucidă și autentică, ce negociază constant între complexitățile lumii interioare a personajului și multiplele surse de presiune ale societății în care acesta trăiește, cu o scriitură directă şi clară – pe care mă feresc să o etichetez drept minimalistă –, plastică pe alocuri, o proză în care dimensiunea materială și politică a existenței primește la fel de multă importanță ca aceea emoțională.

Relația complicată a protagonistei cu propriul corp este una dintre temele des întîlnite în cărțile Laviniei Braniște care apare și în povestirea Delfinariu. Aici personajul principal este o femeie nevoită, din motive medicale, să urmeze o serie de lecții de înot, care sînt utile în ameliorarea durerilor cronice de care aceasta suferă. Dincolo de explorarea corporalității prin prisma afecțiunii de care suferă femeia și a faptului că aceasta e trecută de prima tinerețe – o altă temă recurentă în textele mai recente ale prozatoarei –, în centrul povestirii se află relația protagonistei cu antrenoarea sa, Valeria, o fostă campioană europeană la înot. Dacă la începutul cursurilor raportul dintre cele două pare a fi unul tipic elev-profesor, cu timpul între ele se dezvoltă o legătură pe care nu am putea-o numi prietenie, o apropiere bazată pe așteptări reciproce nerealiste. Protagonista povestește destul de franc despre felul în care durerea îi schimbă modul de viață și anxietatea care vine la pachet cu toate acestea, precum și despre nesiguranța care o caracterizează. Prin contrast, Valeria pare foarte puternică mental doar pentru că face parte din tagma celor care au făcut performanță reușind să-și stăpînească corpul și să-i învingă limitele. Pentru că Valeria ar poseda calitățile care i-ar lipsi protagonistei, aceasta din urmă se apropie de antrenoare, dar admirația aceasta nu va rezista mult pentru că, după ce Valeria intră în spital, imaginea de model a acesteia se destramă pentru protagonistă.

Felul în care dinamica dintre cele două personaje se schimbă este unul dintre cele mai interesante aspecte ale primei povestiri, iar elementul acesta este definitoriu pentru Delfinariu ca volum. Cele 12 povestiri incluse în carte au în comun explorarea relațiilor dintre oameni și a ideii de singurătate, mai ales atunci cînd individul nu este solitar, ci se află printre oameni.

Nu am putea susține că pînă acum cărțile Laviniei Braniște ignorau cu totul relațiile dintre oameni, însă acestea păreau mai degrabă un interes secundar, impresie dată mai ales de felul introvertit de-a fi al protagonistelor. În special în primele volume, filtrarea constantă a realității de către respectivele protagoniste a făcut ca relațiile pe care acestea le aveau cu persoanele din jur să fie mai mult o prelungire sau o reflecție a lor decît un spațiu de a investiga modul în care oamenii trăiesc împreună și, cu precădere, unul în care clasa, genul și resursele materiale ale indivizilor modelează apropierile și distanțele dintre oameni, așa cum e cazul povestirilor din Delfinariu.

Treptat, Lavinia Braniște a început să fie din ce în ce mai interesată de relațiile dintre oameni, nu doar de cea dintre protagonistă – cu viața sa interioară agitată – și lume – care amplifică mult din anxietatea personajului. Acest aspect tematic a fost mai vizibil începînd cu Sonia ridică mîna, dar a fost intens explorat în Mă găsești cînd vrei și în Camping, într-o anumită măsură. În Delfinariu însă, Lavinia Braniște aduce în prim-plan diferite tipuri de relații, așa cum știe ea cel mai bine, adică concentrîndu-se în egală măsură pe dimensiunea emoțională și pe cea materială a acestor raporturi. Și, de fapt, acest aspect o diferențiază pe Lavinia Braniște de alți prozatori contemporani. Tema aceasta a relațiilor – cu precădere a celor defectuoase – e, poate, una dintre cele mai populare din proza românească a ultimului deceniu, însă majoritatea scriitorilor s-au oprit mai mult asupra dimensiunii emoționale și mai puțin asupra raporturilor de putere și, mai ales, asupra aspectelor financiare.

Foarte puțini sînt scriitorii români contemporani care pot să scrie despre bani, muncă și proprietate așa cum o face Lavinia Branişte, fapt vizibil și în Delfinariu. Pentru foarte multe dintre personajele acestor povestiri, lumea înconjurătoare e percepută prin cît costă produsele și serviciile de care au aceștia nevoie. Posibilitatea și modul de a cheltui banii modelează relațiile vizate în cele 12 proze, fie că e vorba de un cuplu de pensionari, în care soția, practic, nu are banii ei și depinde exclusiv de bărbat (Lacu Sărat), fie că e vorba de un părinte și fiica sa, o tînără adultă, care, după ce îi cumpără tatălui său biletul la o competiție de trecere înot a Strîmtorii Dardanele, nu mai cheltuie mare lucru pentru că bărbatul negociază și plătește totul în Istanbul, recîştigandu-și poziția superioară în raportul de putere oferit de accesul la resurse într-o familie (Strîmtoarea).

După cum spuneam mai sus, în acest volum, Lavinia Branişte pare a fi interesată nu doar de conexiunile dintre oameni, ci și de singurătățile din aceste relații. Alienarea în lume pe care o simțeau protagonistele cărților precedente ale autoarei e un sentiment împărtășit în cupluri și în familii de majoritatea personajelor acestor povestiri, iar banii și situația materială contribuie foarte mult la asta, dar nu sînt singura explicație. Limitele empatiei și lipsa de comunicare sînt o altă cauză, ca în povestirea Beti scrie pe grup, în care un grup de patru foste colege de liceu participă la un festival de muzică în străinătate, unde tensiunile și deosebirile de experiență de viață dintre ele vor ieși la suprafață. Diferențele de viziune politică sînt un alt factor care contribuie la neînțelegerea dintre personaje, așa cum e cazul bunicului din Sălbăticiunile de la Dunăre, care este împiedicat de fiul său să meargă la vot ca să nu voteze cu cine nu trebuie. 

Natura diversă a relațiilor din volum nu este de neglijat. Textele surprind parteneri romantici deopotrivă tineri, la început de drum, și bătrîni, după ani de zile căsnicie, diferite grade de prietenie și, desigur, legături familiale – copii și părinți, evident, dar și bunici, nepoți și surori. Ce e interesant aici e că relațiile nu sînt adesea doar între două persoane, ci merg în mai multe direcții, în mici grupuri. Mai departe, ideea de comunitate apare și ea, dar mai mult cu scopul de a sugera dezintegrarea acesteia, ca în Boboteaza, unde dispariția tradiției în care bărbații tineri se întrec pentru a recupera o cruce din apa rece a lunii ianuarie, cu ocazia sărbătorii din titlu, este un semn al fragmentării grupului social respectiv și este desacralizată cînd un personaj afirmă că oricum competiția era ținută în viață de banii pe care cîștigătorul i-ar fi luat. 

Rămînînd la subiectul comunității, întîmplător sau nu, povestirile în care relațiile dintre protagonist și un alt personaj sînt cel mai puțin intens dezvoltate și urmărite sînt cele în care avem și cele mai precare și mai vulnerabile personaje, ca în O plîngere, unde o traducătoare care lucrează cu poliția – pro bono, pentru că birocrația pentru a primi banii cuveniți e prea mare și interesul polițiștilor de a o plăti prea mic –, pentru a-i ajuta cu străinii care apelează la autoritățile române, are într-o zi un caz în care un muncitor migrant face o plîngere pentru că a fost păcălit de o agenție prin care a cumpărat biletele de avion înapoi spre țara sa de origine. Aici, relația surprinsă nu este una între indivizi, ci între cetățeni și instituțiile statului, pentru că în cele din urmă problema nu este rezolvată, poliția sau altă entitate statală pare să nu poată proteja oamenii neîndreptățiți de firme private. În mod asemănător, în Harta literară, o tînără de 30 ani din mediul rural se luptă cu oficiul local al Poștei Române după ce i se impută plata taxelor vamale pentru un premiu pe care l-a cîștigat la un concurs internațional de poezie organizat de o universitate americană. În cazul acestei povestiri, importantă este și relația protagonistei cu bunica sa, de care are grijă, sacrificînd posibile studii, o carieră sau o familie, dar și în acest caz tensiunea principală este cea dintre individ și stat, înțeles aici nu ca un concept abstract, ci ca prezență concretă, luînd forma unor oameni.        

Cu exemplele de mai sus mai observăm un cîștig al noilor povestiri, și anume faptul că Lavinia Braniște scrie și despre alte categorii sociale și, mai ales, despre alte forme de precaritate, nu doar despre cele ale clasei creative, ca în cărțile precedente – schimbare vizibilă încă din Camping. 

La nivel formal, Lavinia Braniște practică o proză de observație, nu de atmosferă, în care lucrurile mici sînt foarte importante, și un detaliu aparent nesemnificativ este foarte puternic în redarea realităților sociale și politice: poziționarea foarte sugestivă a bazinului de înot într-un peisaj postindustrial sau anunțul de la avizierul grădiniței despre excursia de o zi la Constanța în valoare de 100 de lei, în care prînzul la McDonald’s nu este inclus. Detaliile de acest gen au capacitatea de a spune mai multe despre prezent decît fragmente întregi de descrieri sau de comentarii cu pretenții de analiză socială. Tehnica aceasta a faptului divers este, evident, mai eficientă în proza scurtă, însă cred că ea ar fi utilă și în romanele autoarei, dacă ar fi folosită mai des. Cred în continuare în puterea vocii pe care Lavinia Braniște și-o construiește prin protagonistele sale, dar mi se pare că alternarea cu astfel de observații, fără a fi trecute prin filtrul personajului, oferă mai mult echilibru povestirii și o face și mai imersivă.

Că Delfinariu este una dintre cele mai bune cărți scrise de Lavinia Braniște este evident pentru oricine îi cunoaște literatura. Ce mi se pare cu adevărat special e ca această colecție de povestiri este, probabil, cea mai matură carte scrisă de Lavinia Braniște pînă acum, atît din punct de vedere artistic și formal, pentru că prozatoarea demonstrează că își stăpînește vocea, formula și instrumentele mai bine ca oricînd, dar și existențial și tematic, nu doar pentru că autoarea acordă multă atenție vieții bătrînilor și pentru că înregistrează îmbătrînirea propriei generații, ci mai ales pentru modul nuanțat și multidimensional prin care înțelege și redă toată suita de subiecte, situații și personaje din volum.