în Observator cultural nr. 1321

O coincidență fericită a făcut ca volumul Despre România de Alphonse Dupront, într-o ediție critică realizată de Ștefan Lemny, să apară în original la Paris (Presses de l’INALCO, 2023), apoi în traducerea în limba română a Magdei Jeanrenaud (Editura Polirom, 2025), în preajma aniversării centenarului Institutului Francez de la București. Considerat „unul dintre cei mai mari istorici francezi“ de către François Furet, promotor al antropologiei religioase, Alphonse Dupront a fost între, 1932 și 1940, directorul Institutului Francez, o perioadă în care prezența lui a marcat viața intelectuală românească și care și-a pus amprenta, la rîndul ei, asupra activității ulterioare a istoricului. Într-un context în care metodele de soft power cunosc noi evoluții, iar referirile la atmosfera anilor 1930 devin din ce în ce mai frecvente, lectura volumului incită la cîteva reflecții asupra istoriei diplomației culturale franceze și asupra locului României în formarea concepției lui Dupront.  

Trebuie precizat de la început că volumul este o ediție de texte cu statut și destinatari foarte diferiți, care au într-un fel sau altul legătură cu România. Cercetînd arhive instituționale, dar și arhiva familiei Dupront, Ștefan Lemny a reunit documente inedite, dar și publicate, în nume propriu sau cu pseudonim, alocuțiuni la diferite evenimente, dar și note personale, precum cele scrise de Dupront în zilele Rebeliunii legionare din 1941 sau după revenirea în România, în 1959. Volumul conține, de asemenea, și o valoroasă corespondență cu figuri intelectuale cărora Dupront le-a influențat destinele: Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Un amplu și documentat studiu introductiv reface istoria legăturilor lui Dupront cu România, începînd din anii tinereții, cînd tînărul normalian de 27 de ani era recomandat de istoricul de artă Henri Focillon pentru funcția de director al Institutului Francez, și pe parcursul întregii cariere a acestuia, care l-a dus nu doar în avangarda istoriografiei franceze, ci și în poziția de președinte al Universității Paris IV – Sorbona în anii 1970. 

Diplomația culturală franceză în tensiunile anilor 1930  

Scrise în perioada în care a condus Institutul Francez, textele din anii 1930 nu lasă deloc impresia unui „exil românesc“, așa cum a calificat biograful său, Sylvio Hermann de Franceschi, perioada bucureșteană. Dimpotrivă, ele arată în egală măsură constituirea unei concepții coerente despre ceea ce ar trebui să fie diplomația culturală franceză în contextul mai larg al intensificării tensiunilor în Europa și al ascensiunii „propagandelor totalitare“ (fascistă și sovietică), precum și o afinitate intelectuală cu spațiul românesc pe care Dupront o evocă în repetate ocazii.

În ce privește „prestigiul“ francez (traducătoarea a redat astfel noțiunea de rayonnement, care exprima în epocă o realitate simbolică, dar și instituțională), Dupront publică în 1936, în prestigioasa revistă Europe nouvelle, apropiată de mediile diplomatice, o serie de patru articole de doctrină în care își propune să explice diferența dintre modelul francez și modelul propagandelor totalitare, apoi să arate în ce direcție trebuie să evolueze politica franceză în acest domeniu. Contextul este semnificativ: istoriografia recentă a arătat cum, în perioada interbelică, diplomația culturală devine un instrument-cheie al relațiilor internaționale, precum și o arenă de competiție. Atît statele democratice, prin rețeaua de Institute Franceze sau prin British Council, cît și regimurile care contestau democrația liberală, prin organizații precum VOKS în URSS și, după 1933, DAAD în Germania nazistă, acordau o atenție sporită schimburilor culturale și academice. 

În acest cadru își formulează Dupront concepția. În viziunea lui, „propaganda“ este exclusiv politică și gîndită în scopuri politice. Regimurile totalitare tratează ideile în același fel în care tratează petrolul sau zahărul, iar „propaganda“ folosește presa și celelalte mijloace moderne pentru aceleași obiective. „Ea dorește să înarmeze pentru luptă“ (p. 135). Temerea sau presimțirea autorului era că impunerea acestui model ar fi însemnat distrugerea oricărei vieți europene. Pe de altă parte, Dupront critică politica franceză din trecut, deoarece reușita ei s-ar fi bazat pe difuzarea ideologiei emancipatoare a secolului al XVIII-lea și a Revoluției Franceze, un universalism care nu a ținut seama de condițiile de viață și de istoria țărilor respective: „Purtători ai veștii celei bune, am început, cu o însuflețire iacobină, să îndoctrinăm popoare care nu ne interesau decît în calitate de convertite, ca o copie a noastră“ (p. 142). Acest pasaj critic arată opinia autorului asupra acțiunii franceze care, în viziunea lui, confunda transmiterea unei culturi cu exportul unui model politic. 

În mai multe rînduri, Dupront revine la critica Luminilor, precum și a cartezianismului raționalist, aici întîlnindu-se cu un discurs curent în epocă, inclusiv în spațiul românesc, așa cum a arătat Z. Ornea. Acestei tendințe, la care ar fi fost în mod greșit redusă imaginea Franței, el îi opune istoria de secole a țărănimii franceze, sentimentul religios, creația gotică și, în general, o viață spirituală care nu putea fi încăpută de „haina scurtă a gentilomului cartezian“ (p. 163). Repetînd că acțiunea culturală se situează deasupra politicului, Dupront, la fel ca alți „non-conformiști ai anilor 1930“ (Loubet del Bayle), refuză liberalismul burghez cu origini în secolul al XVIII-lea și preferă un liberalism „superior“, care să elibereze omul de „limitările epuizante“ ale primului. Observînd că Franța a ajuns subiectul tuturor criticilor deoarece este identificată cu parlamentarismul și cu democrația, el propune ca alternativă o „Franță integrală“, din care să nu fie excluși, spre exemplu, nici Charles Maurras, nici Henri Matisse. Doar astfel putea ea depăși greșelile pe care le făcuse în trecut.

Tocmai experiența românească îi oferă lui Dupront terenul pentru această reflecție, iar exemplul reformei agrare și cel al învățămîntului revin în mai multe texte: „Dovadă, în Europa Centrală [Dupront vorbește, desigur, din experiența proprie], acele împărţiri grăbite ale pămînturilor, unde exemplul Franţei a fost atît de des invocat. Dovadă, din nou, instituirea unei legislaţii privind învăţămîntul primar, universală, obligatorie, în ţări a căror structură socială nu putea suporta progresul condiţiilor, inevitabilă consacrare a propagării Luminilor. Părăsirea zonelor rurale, suprapopularea universităţilor, şomajul intelectual şi toate instabilităţile politice care rezultă de aici, iată rezultatul unui universalism a cărui condiţie de existenţă o constituie abstracţiunea şi utopia, nevoi ale omului, fără îndoială, dar nu şi principii politice. De ce ar fi atunci de mirare că sîntem consideraţi responsabili pentru multe dintre nenorocirile de astăzi?“ (p. 143). Experiența românească devine astfel o ocazie pentru critica universalismului francez și îl apropie de anumite curente conservatoare și personaliste din perioada interbelică. Cu toate acestea, și aici se situează, poate, una din enigmele atitudinii lui, atunci cînd, în vara lui 1940, după înfrîngerea Franței, Dupront se va găsi în fața unei alegeri, adeziunea la mișcarea lui Charles de Gaulle este imediată, după cum stă mărturie corespondența cu viitorul șef al Franței libere.  

O fidelitate intelectuală

Sensibil la evoluția nefavorabilă a opiniei despre Franța în spațiul public românesc al acelor ani, cu deosebire în partea dreaptă a spectrului politic, răspunsul directorului Institutului Francez este hotărît. În viziunea lui, diplomația culturală trebuie să se desfășoare în spiritul „cooperării intelectuale internaționale“, formulă care preia discursul Institutului Internațional de Cooperare Intelectuală al Ligii Națiunilor, al cărui secretar fusese George Oprescu. În atribuțiile lui Dupront intră așadar nu doar intensificarea acțiunilor Institutului Francez din România, lucru care se petrece inclusiv prin turneele Comediei Franceze, ci și difuzarea cunoașterii despre România în Franța. Sînt astfel încurajate, conform statutului, cercetările franceze despre spațiul românesc, vizitele profesorilor francezi în România, dar și vizitele profesorilor români în Franța. Întîlnirile comitetului francez de coordonare al Institutului au ca obiect stabilirea listei invitaților și definirea bugetului anual. „Definiții ale României“, textul pentru proiectul de volum Despre România conceput de D. Gusti cu ocazia Expoziției Universale din 1937, este o sursă de prim ordin pentru concepția lui Dupront asupra culturii române, cu atît mai mult cu cît este un text destinat unui proiect de reprezentare a României. În ceea ce-i privește pe profesorii francezi care predau în străinătate, experiența românească îl face pe Dupront să spună că predarea limbii și literaturii franceze nu este suficientă pentru a le da elevilor „sentimentul durabil al valorilor franceze“ și că o explicație „integrală“ presupune predarea unei civilizații în continuitatea ei, avînd drept unic criteriu adevărul și onestitatea intelectuală. 

În anii postbelici, în paralel cu cariera academică ce l-a condus la catedra de Istorie modernă de la Sorbona și la funcția de director de studii la École des hautes études en sciences sociales, Dupront nu a uitat legătura cu România. Vizitele sînt însă mai rare, în special cu ocazia unor colocvii (1959, 1969) prin care își dorește să reia contactele intelectuale cu colegii români și să le asigure acestora o integrare în dezbaterile internaționale. Notele personale care observă atmosfera kafkaiană a Bucureștiului din 1959, după aproape două decenii de la părăsirea României, îi confirmă ceea ce scria încă din 1936 despre comunism: „una dintre cele mai teribile aberații ale vremurilor noastre“ (p. 161). Cu toate acestea, în contextul în care, după înghețul anilor 1950, Franța semnează un nou acord cultural cu România în 1965, Dupront își menține atitudinea pe care și-o formase în perioada directoratului Institutului Francez și își pune întreaga autoritate științifică și academică în sprijinul difuzării culturii și istoriei române în Franța. Volumul evocă, printre altele, o emisiune despre istoria României la Radio France Culture cu Jacques Le Goff în 1970, un colocviu „Eminescu după Eminescu“ în 1975 sau o conferință cu ocazia centenarului Independenței în 1977, precum și doctoratul honoris causa acordat în 1976 lui Mircea Eliade. Într-o vizibilă continuitate, poziția lui nu se schimbă nici în contextul schimbării regimurilor politice, nici pe măsură ce cariera sa universitară evoluează. Convingerea lui pare să fi fost că relația franco-română trebuie construită prin „cooperare intelectuală“, independent de evoluțiile politice ale celor două state. 

Ștefan Lemny oferă prin acest volum, încununare a unei cercetări de mai mulți ani, de-a lungul cărora a publicat studii aprofundate despre fiecare contact al lui Dupront cu România, mai mult decît o bogată restituire documentară. Printr-o selecție judicioasă a textelor, el arată cum experiența românească a reprezentat pentru istoricul francez contextul în care acesta și-a definit concepția asupra limitelor universalismului și asupra sensului „cooperării intelectuale“. Din acest punct de vedere, volumul deschide noi piste de cercetare pentru istoria diplomației culturale și a circulației ideilor între Franța și România în secolul trecut.