în Observator cultural, nr. 1276

Șerban AXINTE: Paradis poate fi considerat un roman-poem distopic. Totuși, multe dintre „realitățile” distopiei par a conține în ele însele germenii viitoarei realități reale. La fel ca în Transparența, și în Paradis duci realitatea la extrem. Adaugi o cantitate mai mare de adevăr adevărului însuși. De ce este necesară această valoare adăugată?

Radu VANCU: Fiindcă literatura nu începe să existe decât atunci când cititorul crede nemijlocit în adevărul ei. Așa cum credeam în copilărie, atunci când nici nu ne interesau numele autorilor sau al traducătorilor: ce aveam sub ochi era adevărul pur, tipărit de cine mai știe cine pe foi de hârtie rufoasă. Așa trebuie să creadă orice cititor: că ceea ce are sub ochi nu e literatură, ci adevăr pur. Pentru asta, scrisul trebuie să înghită porțiuni cât mai ample și mai verosimile de realitate, trebuie – cum spui tu – să adauge cantități și mai mari de adevăr adevărului însuși. Să devină mai real decât realul – pentru că numai de acolo poate începe literatura cea mai halucinată. Cu atât mai mult când scrii o distopie: toată halucinația din ea e obligatoriu să pară verosimilă, secundă de secundă. Trebuie să exagerezi enorm – dar tot ce construiești să pară, în același timp, realist.