în Observator cultural, nr. 1268

Cum rămâne cu omul atunci când timpul e suspendat, trecutul e negat, viitorul și speranța sunt interzise, iar prezentul nu e decât un „paradis” care îl condamnă? – aceasta e întrebarea care străbate, ca un fir incandescent, cel mai recent roman al lui Radu Vancu, Paradis. Textul imaginează o lume post-pandemică, în care salvarea biologică a omenirii din calea virusului ucigaș – obținută prin izolare completă și îmbunătățirea corpurilor prin mijloace artificiale – a presupus, înainte de toate, pierderea oricărei forme de libertate. Alcătuit din cânturi care reproduc arhitectura Infernului lui Dante, Paradisul lui Radu Vancu prezintă o lume perfectă (doar) în aparență, dar în esență golită de sens, în care omul este dezumanizat prin uniformizare și controlat prin supraveghere permanentă și prin interdicția ontologică a speranței.