în Observator cultural, nr. 1251

Este greu de spus în ce măsură proza lui Bogdan Răileanu ține de lume și în ce măsură ține de poveste. Eu tind să cred într-o interșanjabilitate, deși aduce mai degrabă a imbricare, făcută exemplar, atât cât să infirme probabilitatea separării dintre categoriile discutate mai sus. Este adevărat că proza sa nu este în întregime autoficțională, dar, să fiu cinstit, nici nu este lipsită de asta. (…) Pe coperta cărții este reprodusă o pictură de Emanuel Borcescu, cu o menghină în prim-plan. Nu știu dacă conținutul cărții ar fi putut fi exprimat mai bine decât atât. Este de fapt imaginea incompletă a individului tras printr-o menghină. O menghină a minții sale, dacă se poate, care îi strâmtează existența din pricina lumii în care a trăit și trăiește.