în Observator cultural, nr. 1238

Scrisă parcă dintr-o răsuflare, neîmpărțită în secvențe, paragrafe, alineate, marcată de prezența unui ego implicat emoțional și recurgând uneori la mijloace de expresie specifice discursului poetic, Furtuna barocă are ceva din fizionomia unui poem de largă respirație. Dar cartea poate fi privită și ca un roman, pentru că spune povestea unui personaj el însuși proteic: barocul. Care nu e foarte limpede dacă este un stil, o epocă artistică sau o constantă care revine periodic în istoria artelor în alternanță cu clasicismul, nici dacă se identifică (parțial sau total) cu manierismul. Cartea lui Bogdan Suceavă prezintă însă și particularități specifice genului eseistic: stilul divagaționist, care îi permite autorului să treacă de la o idee la alta cu ingeniozitatea unui jongler, dar și risipa de erudiție, care uneori poate părea în exces, dar e într-o concordanță perfectă cu gustul pentru excesiv al barocului.