Prozele din actualul volum îl definesc pe Bukowski prin tot ce are mai bun. Cu personaje din (mai) toate clasele sociale, cu întâmplări și pățanii mai mult sau mai puțin la limita verosimilului, amestec de violență și dezabuzare, de înțelegere și respingere, generozitate, încrâncenare, ni se conturează o Americă văzută și percepută prin ochii unui mereu trăscănit narator. Alcoolul face parte din aerul respirabil al unei anumite lumi. Că ne place sau nu, mai toți eroii lui Bukowski – și el însuși, între noi fie vorba – trag la măsea din greu și vorbesc colorat-indecent. Mizerie, decrepitudine. Și totuși. Nu e doar golăneală la mijloc, este și multă tristețe, avem și amărăciune, colții unei disperări care nu oferă nici ieșiri, nici soluții. Resemnarea e un final de partidă, eroul generic al acestor proze este un bețivan, care rămâne mereu lucid. Chiar dacă face mereu boacăne. Mereu pus pe harță, își bate consoarta, sparge ce-i pică la mână, apoi îi pare rău și adoarme gol pușcă pe unde apucă. Limbaj licențios, multe măscări, violență sub toate formele, un sentiment general de nefericire ce bântuie o lume care și-a pierdut sensul și bucuria de a trăi. Propria identitate. Care? Nu răspunde nimeni.
