în Observator cultural, nr. 1138

Charles Bukowski asta și face. Trăiește, cum-necum, bea și mai ales scrie. Versuri, proză. Cum îi vine, cum îl taie capul. Improvizează. Prelucrează realul. Scrie despre ce-i place – cursele de cai, despre ce nu-i place – fandosiții și ipocriții care fac avere și-și închipuie că ei sunt totul pe lumea asta, e mereu nemulțumit. De lumea din jur. De el însuși. Nu menajează pe nimeni. Aruncă și vorbe grele. Meritate sau mai puțin. Oricum, ceea ce scrie el și modul în care comentează nu pot fi date pe mâna copiilor. Poate și inventează, la ce bun să știm chiar toate dedesubturile unui personaj. Aici intervin talentul de a povesti, imaginația de a broda întâmplări culese din lumea înconjurătoare. Fiecare în felul lui. Bukowski sau Proust. Că e ficțiune, că sunt doar impresii reale, notate pe moment, consemnate cum îi vine, începând cu 28.08.1991, ora 23.28. Un fel de jurnal, care se închide pe data de 21.02.1993, ora 0.33, cu o sudalmă urâtă și concluzia, nu știm cât de adevărată: „Nici Tolstoi nu-mi place!”. Nouă ne place însă și de Tolstoi, și de Bukowski.