în Observator cultural, nr. 1138

Cartea pe care a coeditat-o recent (n.r. Andrei Ursu) cu Roland O. Thomasson, Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989 (Polirom, 2022), conține, cum anunță și titlul, roadele unei examinări inedite a Dosarului Revoluției realizate de echipa sa de istorici nou angajați la IRRD. Teza centrală a cărții este că, după fuga lui Ceaușescu, pe 22 Decembrie 1989, trupele USLA au executat un plan de acțiune premeditat chiar de către acesta pentru situația de urgență în care o revoltă populară ar fi reușit să-l alunge (temporar, credea el) de la putere. (…) Planul lui Ceaușescu, reconstituit în Căderea unui dictator, a fost așadar pus în aplicare de luptătorii USLA, la ordinul Securității, imediat după fuga soților Ceaușescu. Principalii responsabili pentru crimele Revoluției sunt deci conducătorii fostei Securități care au dat ordinul ca planul să fie executat. Din fericire, planul „luptei de rezistență” nu și-a atins obiectivul final, și restul e istorie. (…) Ca orice dictator, Ceaușescu trăia într-o fantezie a puterii nelimitate în care răzbăteau numai dezinformările Securității despre cât era de slăvit, ecourile propagandei de partid și uralele poporului de la mitinguri de susținere. Ceaușescu știa că existau opozanți ai regimului și câțiva disidenți cunoscuți în Occident, dar aceia erau amuțiți cu atât mai ușor cu cât impresia era că erau foarte puțini. Această impresie nu era pe atunci doar a lui Ceaușescu. Vocile disidente din România anilor ’80 erau efectiv atât de puține, încât le numărai pe degete. Zarva anti-comunistă din anii ’90 a fost opusul înghețului din anii ’80.