în Observator cultural, nr. 1136

Singurătatea numerelor prime, în care autorul compară în mod inedit singurătatea ființelor cu situația numerelor prime din matematică. Psihologie abisală și aritmetică fundamentală, iată ce îi oferă cititorului său scriitorul distins, în 2008, cu Premiul Strega. (…) În ciuda asemănărilor, cordonul care îi leagă pe cei doi protagoniști se rupe des și se înnoadă rar. Povestea lor este o combinație între atracție și respingere. O formă de magnetism între un hiperinteligent și o hipersensibilă. Nici unul dintre ei nu este expresiv și nu are ceea ce în psihologie se numește „o rețea de suportˮ; fiecăruia îi lipsesc oamenii de încredere și de sprijin. Teoretic, ei nu sunt singuri, având familie și colegi. Practic, ei se percep atât de singuri, încât se pot compara cu numerele prime, acele numere naturale, mai mari ca 1 și divizibile doar cu 1 și cu ele însele. Abstractă încercare de vizualizare a sinelui și a cuplului! Stimă sau dispreț de sine? Monologul personajului de o sfredelitoare inteligență conține metafora subtilă a singurătății numerelor prime, care – în logica textului – se explică prin reducerea interacțiunii sociale la o singură persoană în afară de sine. Matematic vorbind, partenerul este divizorul 1 și apare, în cazul de față, în adolescență, la o petrecere, odată cu o privire aruncată de la distanță și cu provocarea unui sărut; chiar dacă sărutul este refuzat, prietenia lor avansează cu o strângere de mână. Cei doi se apropie timid de adevărul personal pe calea confesiunii și, treptat, își dezvăluie toate cicatricele fizice și, mai ales, sufletești.