în Observator cultural, nr. 1128

Cartea are o miză deloc neglijată de cititorul obișnuit – secretul unei apropieri sentimentale dintre o femeie de 37 de ani, Tsukiko Omachi, și vechiul ei profesor de japoneză, Matsumoto Harutsuna, în vârstă de 67 de ani. Nu poți rata, așadar, elementele-surpriză ale unei prietenii care, treptat, devine o poveste de iubire, cu atât mai mult cu cât diferențele de vârstă și de înțelegere a lumii nu par să construiască temelia solidă a unui cuplu. (…) Se pot observa insuficiențele, rupturile interioare, inadecvarea la context, refuzul și chiar insatisfacțiile generate de dorințe neîmplinite. Personajele romanului par să primească nu ceea ce își doresc, ci, mai degrabă, ceea ce li se oferă, în ciuda pretențiilor și aspirațiilor pe care le afișează. (…) Când corpurile tind să se apropie, fără să se atingă, printr-un gest calculat, reacțiile nu întârzie să apară. Intimitatea nu poate fi furată, nici măcar jucată. Luciditatea intervine și sparge magia; „corpul“ interior se simte devoalat. Feminitatea se simte încercuită, privată de libertate. Spiritul critic se dezvoltă și naște progresiv teoria păpușii captive în mâna păpușarului: „Nu mă puteam desprinde de el, fiindcă nu mă atingea, după cum nici nu puteam să-l ignor, fiind atât de aproape de mine. […] Învăluită astfel, aveam senzația că devenisem o păpușă în mâinile lui de păpușar“. Altfel stau lucrurile cu sensei. Încrederea, libertatea și corporalitatea se mulează perfect pe intenția ambilor parteneri de a regăsi, în mod firesc, necalculat și rece, spațiul intimității. Gesturile capătă adâncime, chiar dacă, la început, sunt expresia unei atitudini părintești. Mai târziu însă, ele vor delimita granița dintre prietenie și iubire. Și tot ele vor face posibil transferul dinspre trup spre suflet.