în Observator cultural, nr. 1128

Ce mi se pare important odată cu reeditarea trilogiei Letopizdeț este posibilitatea de a răspunde la o întrebare legată de gradul de interes pe care îl mai poate suscita o astfel de proză, tipic douămiistă prin minimalismul și agresivitatea sa, în ziua de astăzi. Mai este de actualitate hazul (dur) de necazul (și mai dur) livrat prin intermediul unui text lipsit aproape în întregime de accesorii stilistice descriptive sau estetizante (fac excepție, într-o anumită măsură doar, capitolele în care naratorul își descrie trip-urile psihedelice, cum ar fi O muscă sau Cactus alb)? Ne sunt la fel de familiare atitudinile autodistructive, duse uneori până la extrem, și reflexul de a transpune totul în termeni mai mult sau mai puțin mizerabiliști? Cred că întrebările de mai sus sunt prea mari și generale pentru textul de față, dar recomand aici romanul lui Alexandru Vakulovski pentru că ne poate aduce mai aproape de niște răspunsuri, pe de o parte. Iar, pe de altă parte, deoarece, în opinia mea, Letopizdeț păstrează o anumită forță, o revoltă care, resemantizată și cablată la nevoile contemporane, rămâne benefică și necesară.