În Matca literară

Gabriela Adameșteanu, există ceva mai presus de literatură sau literatura ți-a fost bucurie, alean, împlinire, reușită profesională și personală?

Întrebarea ta mi-a adus în minte imaginea unui cântar vechi, cum foloseau pe vremuri țăranii la piață, cu lanț și talgere de metal, care se ridică și se coboară. Tu ai pus pe unul viața, pe celălalt, literatura. Pentru mine, de cele mai multe ori, viața, cu încărcătura ei de sentimente și activități, a atârnat mai greu decât literatura.

De aceea, așa cum am povestit în Meserii nerecomandate femeilor, am fugit de meseria de scriitoare. Și chiar după ce am cedat vocației literare și am atins maxima mea reușită din acel moment ‒ receptarea Dimineții pierdute ‒, am evadat în viață. Am luat și eu parte, atât și așa cum am putut, la construirea unei prese libere și la schimbarea de mentalități în România ceaușistă, în curs de democratizare. Azi par sloganuri, dar pentru mulți colegi ai mei, scriitori, intelectuali, au fost momente magice. Magia nu ține mult, iar viața nu înseamnă doar dragoste, aventură, tandrețe, ci și plictiseală, frustrare, dezamăgire, suferință. Literatura le cuprinde pe toate și, în mod neașteptat, mi-a fost de ajutor în încercările vieții.

Și literatura poate aduce suferință, în diferite feluri: se vorbește, de pildă, despre chinul scrisului, dar eu nu l-am cunoscut. Pentru mine, scrisul este una dintre plăcerile vieții.