în Literomania nr. 284

Un capitol care mi-a atras atenția este cel despre incendierea cărților („delict de bibliocid”, cum îl numește Andrei Oișteanu). Fie că e vorba de arderea în public a cărților (nici secolul XX nu a fost scutit de acest flagel sinistru), fie că e vorba de distrugerea propriilor manuscrise, gestul în sine are ceva sumbru, prevestește sau chiar este un simptom al unor vremuri întunecate, sinistre. „Într-adevăr – scrie Andrei Oișteanu – înainte să înceapă să incinereze oameni în cuptoare, naziștii și-au făcut mâna pe cărți.” Comunismul apoi, la rândul său, va pune vânjos umărul la distrugerea literaturii și a cărților prin cenzură și prin, în cazul multor scriitori, interzicerea dreptului la semnătură. Au existat și alte metode: „scăderea continuă a numărului de titluri publicate anual (3.100 în 1974, față de 1.700 în 1989), reducerea drastică a tirajelor sub paravanul crizei de hârtie, cenzurarea aberantă, interzicerea reeditărilor, publicarea de tone de maculatură nocivă, scoaterea din circuitul public a zeci de mii de cărți și «arestarea» lor la «Fondul S[pecial]» al bibliotecilor”: „Toate acestea – constată pe bună dreptate autorul – echivalează cu incendierea mai multor biblioteci”. În decembrie 1989, Biblioteca Centrală Universitară este incendiată, un ultim gest disperat de a distruge cuvintele scrise sau tipărite, fie ele din manuscrise, scrisori sau cărți – „Cremație versus Creație”, cum o numește Andrei Oișteanu, martor al efectelor acestui gest criminal: „Când, la câteva ore după «arderea-de-tot» (=holo-caust în greaca veche), am reușit să intru în ceea ce a mai rămas din bibliotecă, am avut parte de o imagine de coșmar: sute de rafturi labirintice, cu cărți negre așezate pe locurile lor. Am încercat să scot câteva, dar mi s-au spulberat în palme, transformându-se în praf fin de cenușă. Pe rafturi nu erau cărți, ci fantomele lor. Un Ceauschwitz al cărților…”. Atunci și acolo au ars, trebuie spus, mai mult de 500.000 de volume, inclusiv întreaga bibliotecă Maiorescu.