În Frankfurter Allgemeine Zeitung

Joi, Academia suedeză va anunța câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură. Avem șapte propuneri, de la Gerald Murnane, care duce o viață retrasă, până la Michel Houellebecq, un provocator înveterat.

Gabriela Adameșteanu: Răzbunătoarea lui Proust

Când am întâlnit-o pe Gabriela Adameșteanu la București, acum nouă ani, am cunoscut o scriitoare care vorbea o franceză minunată și care se înscrie astfel într-o veche tradiție românească: nicio altă literatură nu a influențat literatura română modernă atât de mult precum cea franceză. Iar cine, la fel ca Adameșteanu, și-a scris teza de licență despre Proust, nu poate, desigur, decât să preia această moștenire, odată ce, în locul literaturii comparate, a trecut la literatura propriu-zisă.

În 2017 a apărut traducerea în germană a Dimineții pierdute, romanul de epocă al Gabrielei Adameșteanu, publicat în original în 1983, a cărui acțiune se desfășoară de la începutul secolului XX până în anii ’70 și care prezintă o panoramă istorică ce depășește cu mult cadrul românesc, deoarece țara natală a autoarei, deși s-a preocupat continuu să-și definească identitatea națională după obținerea independenței în 1877, a fost constant un teren de joc pentru interesele altor state. Dimineață pierdută povestește și despre această dilemă.

E o carte de amintiri melancolică, dar plină de umor de limbaj, o carte pe de-a-ntregul în spiritul lui Proust, dar Adameșteanu se limitează 550 de pagini, fără ca prin asta să piardă ceva din complexitatea psihologică a personajelor. Dacă Comitetul Premiului Nobel pentru Literatură ar dori să compenseze în sfârșit într-o oarecare măsură propriul eșec față de giganți (Joyce, Proust, Woolf, Musil; pe Kafka îl iertăm din lipsă de vizibilitate pe durata vieții), atunci eleva model a lui Proust, care se exprimă în Dimineața pierdută, ar fi alegerea potrivită.

Dar Gabriela Adameșteanu are mult mai multe de oferit, în special cronica romanescă a României, începută în 1975, odată cu apariția Drumului egal al fiecărei zile, și care a continuat de atunci prin Provizorat și Fontana di Trevi, până la Voci la distanță, una dintre cele mai timpurii – și, până în prezent, una dintre cele mai bune – descrieri literare ale pandemiei de coronavirus. În toate aceste romane apare o scriitoare pe nume Letiția Branea, care este alter egoul Gabrielei Adameșteanu, iar lipsa de menajamente față de sine cu care se povestește nu și-a găsit mult timp echivalent în literatura europeană, până la apariția lui Karl Ove Knausgård, care dispune însă de un repertoriu formal mai restrâns.

Gabriela Adameșteanu are acum 84 de ani, dar continuă să scrie, și asta într-un ritm mai susținut ca niciodată. Prin alegerea ei, Stockholmul s-ar onora pe sine mai mult decât pe această autoare.