în Dilema Veche, nr. 966

Cosmin Perţa se adaptează foarte bine la dificila sarcină de a surprinde o viaţă interioară extrem de bogată sub aspect psihologic şi chiar intelectual, pe parcursul a doar cinci ani: 1952-1956. Mort la câteva săptămâni după ce împlinise 21 de ani, Nicolae Labiş este un caz aproape unic în literatura română. În materie de precocitate, pare-se că doar Iulia Hasdeu i-ar sta alături. (…) Autorul reconstituie mediul literar şi gaşca din jurul cursantului faimoasei şcoli proletcultiste de literatură „Mihai Eminescu”, prietenii, colegii, rivalii, profesorii. Se detaşează astfel figurile unor Lucian Raicu, Gh. Tomozei, Radu Cosaşu, Florin Mugur, Tita Chiper, Lucian Pintilie, dar şi Mihail Sadoveanu, Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Dan Deşliu etc. Perţa ţese inspirat presimţirea macabră care face legătura între biografie şi destin, inclusiv prin revenirile tensionate, premonitorii, ale huruitului metalic al tramvaielor pe scena interioară a subiectului: „tramvaiele acelea care în urmă cu un an mă îngrozeau acum mă încântă c-o muzică gravă, deşi inima-n piept tot vibrează speriată... Însă plămânii mei, obişnuiţi cu aroma pajiştilor de munte, încă nu s-au deprins pe de-a-ntregul cu pucioasa şi fumul capitalei”.