în Dilema

Discuțiile și dezbaterile serioase despre droguri în România sunt extrem de dificil de purtat, în ciuda unei istorii extrem de vechi a narcoticelor în cultura noastră. Așa cum a arătat și Andrei Oișteanu acum mai bine de un deceniu, în cartea sa Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură (Ed. Polirom), spațiul românesc nu a fost niciodată străin de lumea drogurilor. Istoria acestora nu este sub nici o formă una recentă, ca urmare a integrării în spațiul cultural, economic și politic al Occidentului, ci datează încă din Antichitate. Nu puțini vor fi surprinși, poate, de diversele ritualuri religioase sau practici medicale ale dacilor care presupuneau utilizarea de mătrăgună, măselariță sau fumigații cu cânepă despre care ne vorbește, printre alții, și Herodot. Apoi, opoziția la adresa narcoticelor, indiferent că vorbim despre canabis și opium, ori cafea, tutun și alcool, are de asemenea o istorie veche. De exemplu, Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot, scrie în greaca veche, la începutul secolului al XVIII-lea, un „Discurs împotriva tutunului” în care critică „iarba plină de scârbă” pentru proprietățile sale adictive și nefaste la adresa celor care o consumă. La mai bine de un secol distanță, un alt fanariot, Nicolae Șuțu, cunoaște pe propria piele legile aspre antifumat din Imperiul Habsburgic: aflat în Brașov, în cartierul Șchei, Șuțu are o ceartă cu un paznic de noapte care îi smulge pipa aprinsă deoarece fumatul era complet interzis.