Definită ca „vibraţie sufletească aparte”, investigaţia Clarei Mareş ţine de tipul de monografism care îşi asumă implicit o perspectivă cît mai umană, mai apropiată şi mai devotată subiectului. Prefaţatorul atrage atenţia asupra modului în care poate fi recitită astăzi literatura confesivă a lui Sîrbu, care îmbină proza de idei, notaţia de jurnal, aforismul, speculaţia eseistică şi ficţiunea autobiografică, şi asupra insuficienţei unei eventuale grile de lectură „îngust estetizante”.
Continuînd pe linia unui Mihail Sebastian, de care se deosebeşte în multe privinţe, dar care socotea (pe bună dreptate) că idiosincraziile ne definesc mai eficient decît admiraţiile pe care le purtăm cu noi, Sîrbu este un scriitor care ajunge să definească o epocă şi mizele ei morale şi etice nu atît prin faptele, cît prin refuzurile sale. În acest sens, întreprinderea Clarei Mareş nu este doar o analiză izolată a documentelor Securităţii, în chestiunea Sîrbu, ci este, în fapt, o monografie în adevăratul înţeles al cuvîntului. Chiar dacă una neconvenţională, pornind de la pomenitele dosare, pentru că ieşită din comun într-adevăr a fost şi biografia aceluia.
Metoda de lucru se naşte din armistiţiul încheiat între intransigenţa etică şi o inteligenţă empatică de grad superior, ceea ce mă face să cred că „familia de spirite” căreia îi aparţine cercetătoarea este aceeaşi din care au ieşit la iveală, în timp, Monica Lovinescu, Doina Jela, Sanda Cordoş, Ruxandra Cesereanu sau Codruţa Simina. Vocea critică – subliniind, de pildă, nevoia de a nu uita cum delatorii Securităţii erau totuşi plătiţi pentru serviciile furnizate, putînd deveni oricînd agenţi dintre cei mai valoroşi ai răului, indiferent de intenţiile lor cele mai intime ori protectoare – este aceeaşi cu cea care solicită prudenţă în puseurile moralizatoare care o desfiinţează pe Maria Ardeleanu, prima soţie a lui Sîrbu, o „victimă colaterală”, constrînsă să devină informatoare, începînd din 1959. Nimic nu pare să-i scape monografei, începînd cu lecturile asidue, erudite şi provocatoare ale tînărului doctorand în filosofie, sub bagheta lui Blaga, şi continuînd cu experienţa tranşeelor ori cu incisivitatea publicistului care, de pildă, într-un articol din 1946 remarcă hibele adînci ale noilor reforme în educaţie.
Nu îmi dau seama, pe de altă parte, cît de vindecat este Sîrbu de „ideea comunistă” în 1946, însă reţineri serioase faţă de programul partidului comunist pare să aibă deja: îl receptează, într-o scrisoare către un amic, ca „dogmatic” şi „tendenţios”. Ştie, totodată, cum notează Mareş, că îi era imposibil şi „nedemn să fie de aceeaşi parte a baricadei cu unii care condamnau întreaga elită culturală sau cu unii care, anterior, fuseseră mîndri purtători de cămăşi verzi, iar după 1944, vajnici posesori de carnete roşii”. Ni-l putem imagina, de pildă, cum reacţionează atunci cînd securiştii îi cer ca, în schimbul păstrării unei cariere universitare (pe care oricum şi-o cîștigase deja pe merit), să-şi trădeze maestrul, să scrie – aşa, ca fapt divers – că Blaga „face baie gol, împreună cu fiica sa, nubilă...”.
Clara Mareş demonstrează indirect cum pun (şi) astăzi batista pe ţambal numeroşi intelectuali contemporani (foarte) de stînga atunci cînd elogiază demagogic anii ’50 ca perioadă a „universalismului luptei de clasă”, a unui sistem „coerent de politici ale memoriei” şi cînd comunismul nu ar fi „falsificat mai mult decît regimurile anterioare” (v. Mihai Iovănel, în Platforme ale memoriei. Romanul în postcomunismul românesc, 2025) sau cînd ar avea loc, cum notează cu satisfacţie Costi Rogozanu, „o fierbere politică şi ideologică incredibilă” (Naratorul cel rău, 2024). Asta se întîmplă, însă, atunci cînd ajungi să defineşti noţiunea de ideologie precum Iovănel, nu precum cea mai mare parte a specialiştilor, ci fetişizînd-o în răspăr, ca pe un „instrument de răsturnare a raporturilor dintre dominanţi şi dominaţi”, şi nimic mai mult.
Nu, nu figura unui Petru Dumitriu a fost aceea a adevăratului rezistent, pe care ne-o vinde astăzi Rogozanu împopoţonată în hainele „disidenţei”, ci figura unui I.D. Sîrbu, insul cu „originea” cea mai „sănătoasă” cu putinţă, dar care, la fel precum tatăl Ninei Moica (v. Alin Mureşan & Clara Mareş, Ce a rămas din tot ce a fost, 2025), ajunge să „lupte în fiecare an pentru dreptul de a munci”, şi care îşi dă seama repede cum stă treaba, atunci cînd îi scrie surorii sale următoarele rînduri: „Povestirile petrilene le-am aruncat la coş – aşa cum la coş stă astăzi întreaga clasă muncitoare”. Unde mai este, în acest caz, „universalismul luptei de clasă”? Oare nu tocmai teroarea şi mai apoi represiunea sălbatică a revoltei maghiare din 1956, de după moartea lui Stalin, relevă esenţa profund malignă a regimului comunist, indiferent de circumstanţe?
Despre ce universalism mai discutăm atunci cînd numărul arestărilor, inclusiv din rîndurile ţăranilor şi ale muncitorilor, escaladează, cînd noul Cod Penal ajunge, practic, să ofere cadru legal pentru încarcerarea oricărui individ considerat suspect de către regim şi deschide astfel cutia cu dosarele doldora de informaţii anodine, scrupulos adunate de ofiţerii de Securitate, încă din 1948 („bîrfele, animozităţile, ranchiunele”), şi cînd, precum arată Mareş, „turnătoria devine faptă patriotică”, iar vina, niciodată ispăşită cu adevărat, ajunge „contagioasă şi ereditară”?
Partea cea mai interesantă a cărţii se naşte din încercarea de decodificare a mizelor şi a modului în care gîndea şi acţiona Securitatea. Ca atunci, de pildă, cînd este deconspirat caracterul contorsionist al anumitor avocaţi ai apărării, cînd este analizată în profunzime psihologia informatorului sau cînd este descusută maniera în care supraculpabilizarea anumitor acţiuni benigne servea ca pretext diverselor anchete şi, mai apoi, condamnărilor extrem de severe. Pentru majoritatea deţinuţilor politic, mult mai dificile decît detenția aveau să fie interogatoriile. Iar cu absurdul oamenii se puteau întîlni la tot pasul, din moment ce, odată intraţi în vizorul unui regim criminal, puteau fi judecaţi la nesfîrşit, pentru exact aceleaşi lucruri pentru care mai fuseseră cercetaţi. De partea cealaltă, din efectivele Securităţii, tot mai mulţi cetăţeni ajungeau să asculte şi înregistreze ce făceau alţii, oră de oră, zi de zi, ca într-un „serviciu banal, în două schimburi”.
La fel de interesante şi valoroase sînt conexiunile permanente pe care autoarea le face între dosarele investigate şi estetica operei lui Sîrbu. Observă, de pildă, că, în pledoaria lui Sîrbu de la procesul în care avea să fie condamnat pentru „omisiune de denunţ”, este prezent unul dintre nucleele tematice ale nuvelei „Bivoliţele” – o bucată cu adevărat excepţională a prozei sale, despre care am mai scris cu altă ocazie aici, în Dilema (v. „Proza scurtă a lui Ion D. Sîrbu”, în nr. 111 / 30 aprilie, 2026). Alteori, arată modul în care refuzul autorităţilor de a-i delega o tribună de la care să-şi exprime ideile către amicii săi mai tineri îi va impacta retorica textelor sale de sertar.
Comments (0)