în dialog cu Cristian PĂTRĂȘCONIU în revista Orizont, nr. 4/2023

Ulise e de-multe-demolator. Pe mulți i-a popit Joyce. O întreagă formă de viață socială, un uriaș angrenaj „imperial”, colonial și, pe de altă parte, „național”, e subminat fără milă, de Joyce, într-o jouissance a ironiei când suculente, când amare. Jocurile post-moderne de auto-subminare sunt mai rare în roman, însă Ulise, erodând certitudinile literaturii, pune sub semnul întrebării, în mod radical, însăși ideea de a mai scrie literatură (nu degeaba i-a urmat un „roman” și mai imposibil). Scriam despre aceasta în prefață: „Ulise se deschide vulnerabil spre propria-i perisabilitate”. Privind în urmă, e un diagnostic corect. Se resimte acest șoc inițial și în/la traducere? Da, în măsura în care textul se izbește mereu de limitele literarului, de limitele limbii și de clișeele literaturii noastre.