în Cațavencii

Într-o mică parabolă din categoria ambiguă a romanului scurt sau a nuvelei multilateral dezvoltate, Moni Stănilă scrie despre întoarcerea omului la cele fruste, neatinse de civilizație. Mi-am amintit, citind cartea, de poezia arheologică a lui Ion Gheorghe, vânătorul de origini de tot soiul, dar și de perioada semănătoristă a lui Sadoveanu. Asta la prima vedere, fiindcă dacă încerci să așezi într-o direcție literară de azi acest bizar roman descoperi un energic neoexpresionism de vârf de munte, printre insule de realism, într-un cocktail în care esențializarea capătă – voluntar au ba – accente parodice.

 

Related products

Produs adăugat la favorite
Consimțământ pentru cookie-uri