în Cațavencii

Marele paradox al lui Roth însuși e că noutatea ideilor lui e a unui romancier cât se poate de clasic în majoritatea cărților sale, înțelegând prin asta clasicismul romancierilor moderniști. Roth știe cum stă treaba cu parodismul postmoderniștilor, mai face cîte o aluzie la postmodernitate, dar de fapt el e unul dintre ultimii mari moderniști ai literaturii americane. E drept că personajele lui nu se înțeleg pe diverse teme care țin de ruptura postmodernismului, unele fiind pro, altele mai degrabă contra, însă disputele astea au loc pe terenul puțin fisurat al modernismului. Ceea ce nu contează pentru cititorul obișnuit al anilor ’70 și mă îndoiesc că are importanță pentru cititorul de azi, mai sensibil la rafinamente de acest fel, dar așteptând în continuare ca romanul să conțină o poveste. Iar Roth nu-i înșeală așteptările, dimpotrivă. Și o face cu brio.