Traducere de Nicolae Constantinescu
Despre Nicolae al II-lea, capabilul său prim-ministru Serghei Witte scria că „nu se născuse pentru rolul istoric excepțional pe care i-l impusese destinul”. Cu siguranță, în Rusia începutului de secol XX, însîngerată de războaie, atentate, greve și mișcări revoluționare, ar fi fost nevoie de un alt fel de suveran. Nicolae, deși bun tată de familie, soț devotat și om atașat tradiției, s-a dovedit de timpuriu a avea o fire mai degrabă șovăielnică și docilă, care îl făcea vulnerabil la influențele contradictorii ale anturajului său. Bazîndu-se pe memoriile scrise ale contemporanilor lui Nicolae și mai ales pe jurnalul acestuia, Henri Troyat evocă istoria tragică a celui ce avea să fie ultimul țar al Rusiei: tinerețea lui și aventura cu frumoasa Matilda Kșesinskaia, căsătoria cu Alix de Hessa și încoronarea marcată de catastrofa de la Hodînka, ultimele sclipiri ale curții imperiale, ezitările țarului în fața pericolelor interne și externe tot mai mari, căderea țarinei sub influența tenebrosului Rasputin, detenția familiei imperiale și monstruosul asasinat de la Ekaterinburg, unde Romanovii își găsesc sfîrșitul sub gloanțele călăilor lor.
„Caracterul maiestății sale a fost sursa tuturor nenorocirilor noastre. Un suveran în care nu poți avea încredere, care aprobă astăzi ce va socoti rău mîine este incapabil să conducă în siguranță corabia statului. Defectul lui capital este această lamentabilă absență a voinței. Cu toate că e bun și deloc lipsit de inteligență, această lipsă îl descalifică total pe el, autocratul, suveranul absolut al poporului rus.” (Serghei Witte, Memorii 1849-1915)
„Țarul înțelegea perfect sensul unui raport, subînțelesurile, nuanțele. Dar nu se opunea niciodată afirmațiilor interlocutorului și nu lua o poziție destul de fermă ca să învingă rezistența ministrului. Ministrul, care nu se lovea de o obiecție energică, credea că împăratul nu insista asupra punctului său de vedere și pleca încîntat că reușise să-l convingă. Aceasta era greșeala lui: vedea slăbiciune acolo unde era doar reținere. Destituirea ministrului era hotărîtă deja.” (A.A. Mosolov, La curtea împăratului)
Henri Troyat (1911-2007), scriitor francez de origine rusă, este autorul a numeroase romane de succes (cum ar fi Destine, Familia Eygletière, Paingul, Sfârșit de vacanță), nuvele, piese de teatru, biografii (Pușkin, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic, Baudelaire, Balzac etc.). A fost distins cu mai multe premii literare, între care și prestigiosul Premiu Goncourt (1938). În 1959 a fost ales membru al Academiei Franceze. De același autor, la Editura Polirom au apărut romanul Sfârșit de vacanță (1999), precum și biografiile Cehov (2021), Nicolae al II-lea. Ultimul țar (2021) și Dostoievski (2022).
