Arthur Schnitzler (1862-1931), prozator şi dramaturg austriac, este considerat cel mai reprezentativ scriitor al „modernităţii vieneze”, tendinţă artistică manifestată la finele secolului XIX şi începutul secolului XX, ce a marcat cultura europeană. Fiu al unui faimos medic laringolog din epocă, studiază el însuşi medicina la Universitatea din Viena, iar în 1885 obţine titlul de doctor în domeniu. Lucrează o vreme la Spitalul General din Viena, însă după o vreme renunţă la profesie în favoarea scrisului. Schnitzler a făcut parte dintr-un grup de artişti şi scriitori numit Jung-Wien, printre care se numărau autori ca Hugo von Hofmannstahl şi Karl Kraus. A fost unul dintre cei mai moderni scriitori ai vremii şi cel dintîi autor de limbă germană care a folosit – înaintea lui Joyce şi Proust – tehnica narativă a fluxului conştiinţei, în nuvela Leutnant Gustl (Sublocotenentul Gustl, 1900). Scrierile lui au stîrnit numeroase controverse în epocă, în special din pricina abordării unor teme precum sexualitatea şi formele de manifestare a impulsurilor erotice. Din cauza rigidelor norme morale ale vremii, scriitorul austriac a fost acuzat de pornografie. Nuvela Sublocotenentul Gustl i-a adus excluderea din corpul ofiţeresc de rezervă al Imperiului Austro-Ungar, iar în 1920, la prima reprezentaţie a piesei sale Reigen (Hora iubirilor, 1897), s-a declanşat un scandal imens din cauza subiectului acesteia, centrat pe morala sexuală. Mai tîrziu, în anii nazismului, scrierile lui Schnitzler au fost etichetate de Hitler drept „gunoi evreiesc” şi cărţile sale au fost arse în piaţa publică. Pe de altă parte, Sigmund Freud, care se număra printre admiratorii săi, declara într-o scrisoare adresată lui Schnitzler că acesta pătrunde prin intuiţie şi introspecţie în profunzimi ale sufletului omenesc la care el ajunge numai după studii îndelungi şi laborioase. Scriitorul austriac a rămas unul dintre reperele prozei moderne universale, iar scrierile sale – în special povestirile şi nuvelele – au atras necontenit interesul publicului şi al criticilor, dezvăluindu-şi noi faţete şi profunzimi. Ele au fost adesea transpuse cinematografic, începînd din anii 1920 şi pînă în prezent, de regizori precum Paul Czinner, Max Ophüls, Roger Vadim sau, mai recent, de Stanley Kubrick şi Fernando Meirelles, iar opera sa e tradusă şi citită în toate colţurile lumii.
