Ingmar Bergman s-a născut pe 14 iulie 1918, în Uppsala, Suedia, fiul unui preot luteran care credea că numai disciplina temeinică face din copii oameni adevăraţi. Astfel educat, Bergman creşte cu o dragoste ascunsă pentru filme, de care se foloseşte ca să evadeze de sub stricta disciplină părintească. Încă din copilărie compilează propriile filme şi piese pentru teatrul de păpuşi. În 1937, intră la Universitatea din Stockholm. În 1945, regizează primul său film, Criză, despre o poveste de dragoste nefericită ce se sfîrşeşte cu o sinucidere. Îi urmează alte cîteva pelicule, iar în 1957 Bergman primeşte cele mai înalte elogii ale criticii şi ale publicului pentru A şaptea pecete, o alegorie a luptei dintre bine şi rău în care un cavaler rătăcitor provoacă Moartea la o partidă de şah pentru a-şi prelungi viaţa cu cîteva zile. I-au urmat Fragii sălbatici (1957), o analiză subtilă a sufletului uman, premiat cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, Magicianul (1958), inspirat de o piesă de Chesterton pusă în scenă anterior, Izvorul fecioarei (1960), prelucrare a unei vechi legende suedeze, distins cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. În 1961, Bergman se implică într-un proiect ambiţios, magistrala trilogie ce cuprinde filmele Ca într-o oglindă, Comunianţii şi Tăcerea şi care abordează problema absenţei lui Dumnezeu. În perioada următoare, Bergman se apleacă asupra psihicului feminin, regizînd filme precum Persona (1966) sau Strigăte şi şoapte (1972), distins cu Premiul Oscar pentru cea mai bună imagine. Printre filmele sale tîrzii se numără şi capodopera autobiografică Fanny şi Alexander (1982), distinsă cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, cea mai bună imagine, pentru decoruri şi costume. Se stinge din viaţă în 2007, la 89 de ani, lăsînd în urmă o moştenire culturală impresionantă.
