Referitor la ultimul dumneavoastrã roman, Măcelăria Kennedy (Ed. Polirom, 2017), aţi spus în timpul lansării de la Reghin că „este singurul roman ale cărui personaje le iubesc absolut pe toate”. De ce doar pe cele de aici? Trebuie să iubeşti oamenii pentru a scrie despre ei sau e suficient doar să-i analizezi?
Să-i iubeşti ca să-i poţi… analiza! Scrisul la romanul anterior – Mierla neagrã – roman în cea mai mare parte autobiografic, mă epuizase enorm, chiar şi fizic. Timp de doi ani, trăisem într-o adevărată tensiune, începusem să am frecvente dureri de cap şi ameţeli periculoase. A venit, în mod firesc, Măcelăria Kennedy, ca un contrapunct benefic, dacă vrei, cu personaje pline de haz (dar şi de necaz, cum e viaţa…), superbe în naivitatea lor, chiar şi în răutăþile lor, pline de umor nebun, dar sănătos, cu întîmplări năstruşnice, multe reale, cunoscute de mine de-a lungul anilor cînd bîntuiam prin ţară ca realizator de radio şi televiziune. Ideea romanului e veche, s-a concretizat doar acum, la momentul potrivit, zic. Am schimbat, din nou, tonalităţile (încerc sã nu mă repet în romanele mele…), armoniile, solo-urile, dacă vrei. Pentru mine a fost o adevãratã terapie. Sper sã fie şi pentru cititori. Însă microuniversul din orăşelul Luna de Jos are multiple conotaţii care sper să fie descoperite. Măcar în parte…
