in Contemporanul, nr. 1

Memoria fericirii e un dar al lui Dumnezeu. Obisnuit, fericirea dispare impreuna cu clipa ce-a consumat-o. Retraind-o doar o mai afli. Eram fericit cind vedeam lumina, o decojeam de pe garduri, ziduri, stilpi de telegraf, pereti varuiti, ba si de pe minerele lucii ale usilor, de pe obiectele cele mai banale, mai grosolane, bref (cum ar zice Breban!) poetice… o roaba parasita-n iarba, sa zicem…
O decojeam asa cum faci cu o portocala, orbit de profuziunea parfumurilor ce tisnesc din porii ei dilatati. O desfaceam, groasa, de pe stivele de lemne, de pe lama toporului sprijinit de o treapta de ciment, de pe osiile vagoanelor mustind de pacura, dezafectate, trase pe linia moarta, in copilarie, de pe tomatele din gradina lui nenea Fima, la Curtea de Arges, in adolescenta, de pe pulpele fetelor repetente, de pe geamurile captusite straveziu de dinsa. Fericirea era, deodata, poezia fulgerata brusc in minte, intreaga, cu locuri albe unde inca nu se cuibarea un cuvint clocit bine, nereusind uneori sa o tin minte pina la coala de hirtie de acasa, unde o rescriam aproape indescifrabil, neasezindu-ma pe scaun, din picioare, minat de frica de a nu o uita…